Antichitate - Egipt - Generalitati despre religie

Religia Egiptului Antic

Mitologia egipteană sau religia egipteană este numele dat unor serii de credințe ale locuitorilor din Egiptul antic, înainte de apariția creștismului și islamului. Mitologia egipteană a durat aproximativ 3.000 de ani și este diferită de mitologia romană și Mitologia greacă, ultimele două inspirându-se și din ea.

Încă de la început religia egiptenilor a avut un dublu aspect, divin şi funerar. La baza ei stătea ideea supravieţuirii sufletului, conceput ca avînd o triplă compoziţie: ka, ba şi akh. Ka reprezenta spiritul universal preexistent în individ, care îi conferea calităţiile şi destinul proprii, corpul fizic ce anima toate fiinţele. Akh întruchipa o forţă spirituală cu caracter supranatural; spre deosebire de trup, care era al pămîntului, akh aparţinea cerului. Ba este cea mai apropiată noţiune de ceea ce înţelegem noi prin suflet, se considera ca fiecare ba avea forma sa proprie, pe care o conferea fiinţei pe care o insufleţea, păstrându-şi aceste caracteristici şi după moartea trupului de care era legat.

Zei

Deşi poate părea ciudat cercetătorii au stabilit ca de fapt religia vechilor egipteni era monoteistă, în ciuda faptului că în temple şi în morminte erau reprezentate numeroase divinităţi. Acestea intermediau legătura cu Fiinţa Supremă, Zeul Unic, singurul recunoscut şi adorat de preoţi, iniţiaţi şi învăţaţi. Sufletul soarelui se numea Amon, sau Amon-Ra, ceea ce înseamnă ”soare ascuns, misterios”, neputând fi văzut şi perceput direct de oameni, ci doar prin acţiunile sale. Zeul Amon începe să capete importanţă în timpul dinastiei a IX.-a, când Theba devine capitala Egiptului, înălţindu-i-se un templu la Karnak. Din morminte, mastabale şi piramide este nelipsită imaginea soarelui, în încercarea defunctului de a lua cu sine lumina şi căldura lui. Soarele era simbolul supravieţuirii, căci se credea că aşa cum soarele renaşte în fiecare zi din zeiţa Nut, după ce a traversat cerul spre vest pe o barcă numită meandjet, era din nou înghiţit de zeiţă, pentru a reapărea în zorii zilei următoare.

Existau mai mulţi zei ai soarelui la egipteni, căci fiecare aspect al soarelui era reprezentat de o altă divinitate. Floarea de lotus, care noaptea îşi închide petalele şi conform credinţelor egiptene, se retrage sub apă, ca să reapară dimineaţa, este un simbol, dar şi o analogie a soarelui însuşi. Alte simboluri ale soarelui: obeliscul, cobra uraeus, discul solar. Pasărea legendară Phoenix, despre care tradiţia spunea că o data la 500 ani renăştea din propria cenuşă, era o altă reprezentare a soarelui care murea noaptea şi renăştea dimineaţa; creştinismul incipient a adoptat-o ca simbol al nemuririi si reînvierii.

Cultul animalelor sacre era fundamentat pe conceptul conform căruia în aceste animale se întrupa forţa imanentă a divinităţii. Iniţial zeii erau simbolizaţi prin plante şi animale. Astfel, ibisul, reprezentant al zeului Thot, domnul lunii,trebuia să aibă capul şi gîtul fără pene, de culoare negru mat, picioarele de un gri albăstrui şi penajul de un alb cu cîteva pene negre albaştri spre aripi; după ce murea era mumificat şi închis în vase de argila. Khnum, zeul-berbec era “creatorul”, olarul divin care a modelat pe roata sa oul din care au ieşit lumea şi omul.